EDITORIAL: ADIO, LUCIAN BOIA! (IV)
COSTEL NEACŞU: A început cruciada asasinilor spirituali împotriva conştiinţei noastre de neam şi a Istoriei românilor: ADIO, LUCIAN BOIA! (IV)
Textul de faţă este o replică la trei din cărţile scrise de Lucian Boia: „Două secole de mitologie naţională” (sursa I), „România. Ţară de frontieră a Europei” (II), „De ce este România altfel?” (III).
Chestiunea Transilvaniei
Când pune în discuţie existenţa unui „mileniu întunecat” în Transilvania, de după anul 271 după Hristos, Lucian Boia aderă într-un fel la teoria spaţiului gol invocată de unii „istorici târzii”, ca să poată astfel justifica „întâietatea cronologică în Transilvania” (II, pg.46) a ungurilor. Că teoria aceasta este împotriva logicii naturii umane, dincolo de ce ne spun izvoarele istorice, o observă şi publicistul american Milton G. Lehr în cartea sa „Ardealul, pământ românesc” (autorul mărturiseşte că nu poate să înţeleagă cum, pe bună dreptate, timp de 1000 de ani a fost un gol imens în centrul Europei, în Transilvania, adică în cea mai fertilă şi bogată regiune a continentului, aşa încât abia în secolul IX le-a venit ungurilor ideea să-l ocupe)!
Pentru Boia, însă, care de fel pledează „discret” pentru o Transilvanie ungurească în organizarea ei statală (II, pg.70), ca parte a regatului Ungariei (III, pg.17), cu o istorie care îl copleşeşte (III, pg.8), nici nu contează, mai ales că „vede” continuitatea (adică existenţa românilor înainte de venirea ungurilor în Transilvania) ca fiind politizată de români (II, pg.47), cine anume a locuit sau nu primul în Transilvania – deci el zice, în spirit „european” şi „ecumenist”, că maghiarii se pot considera ca acasă „indiferent când au venit aici” (II, pg.52)! Cu alte cuvinte, de astă dată mai „popular”, vorba lui s-ar traduce cam aşa :”Bine ai venit, István, în casa mea! De acum ţi-o dau ţie, că văd a o vrea cu forţa; iar eu, iată, îmi iau desaga mea şi plec”! Şi nu este deloc vorba de o „traducere” cam deplasată, dacă ne gândim la calvarul pe care îl suportă de atâţia ani bieţii noştri români prigoniţi şi asupriţi de maghiari în judeţele Covasna şi Harghita…
Nu, desigur, nu ne putem lăsa ca naţiune călcaţi în picioare de nişte invadatori, iar problema asta „spinoasă”, a cotropirii lente, vreme de trei secole, până în veacul al XIII-lea, o recunosc şi istoricii maghiari oneşti: Mihály Horvath (afirmă că, după rezistenţa dârză a românilor, extinderea autorităţii administrative a maghiarilor în Transilvania s-a realizat abia la sfârşitul secolului XIII), Faraczády Elek, în 1912 (consideră că regii unguri au recurs la organizarea Transilvaniei pentru că sentimentul independenţei românilor era puternic), Alex. Szilagy (susţine că Transilvania şi Ungaria erau ţări diferite şi că niciodată nu s-au confundat una cu alta), Chalnoky Jenő, în 1915 (crede că Transilvania a avut o istorie proprie, autonomia ei fiind de domeniul evidenţei), iar Lajos Mocsáry mărturisea: „Românii posedă deja o limbă plină de rezonanţă şi elevată din punct de vedere literar, cu care stau alături de ginţile latine şi depăşesc pe a noastră în privinţa frumuseţii şi a bogăţiei” (Cuvânt despre problema naţionalităţilor, Budapesta, 1886, pg.147) etc. Pe lângă toate aceste recunoaşteri istorice maghiare, salutare, tronează, evident, documentul maghiar „Gesta Hungarorum”, care menţionează prezenţa românilor în secolul IX în Transilvania, înainte de venirea ungurilor (II, pg.46), dar, se putea altfel?, el este contestat şi de către maghiarii cuceritori (II, pg.60) şi de, normal!, Lucian Boia, sub pretextul nerelevant şi neserios că „textul este mult posterior faptelor relatate” (II, pg.46). Dimpotrivă, aş spune eu, cronica respectivă datează (din secolul XI) destul de aproape de invazia migratorilor maghiari. Şi, oricum, este mult mai apropiată de timpul şi de timpii în care trăieşte Boia…
COSTEL NEACŞU,
Liga Scriitorilor din România,
Uniunea Ziariştilor Profesionişti
