EDITORIAL : ADIO, LUCIAN BOIA! (II)
COSTEL NEACŞU
A început cruciada asasinilor spirituali împotriva conştiinţei noastre de neam şi a Istoriei românilor:ADIO, LUCIAN BOIA! (II)
Textul de faţă este o replică la trei din cărţile scrise de Lucian Boia: „Două secole de mitologie naţională” (sursa I), „România. Ţară de frontieră a Europei” (II), „De ce este România altfel?” (III).
Complexul lui Boia faţă de români!
În încercarea lui dispreţuitoare de a pune sub semnul întrebării faptul că românii nu ar mai fi în definitiv o naţiune (III, pg.96), pe al cărei teritoriu defilarea străinilor „inteligenţi” o înţelege ca pe o necesitate deosebit de salvatoare şi benefică (III, pg.24), Lucian Boia abuzează în exprimare de un limbaj flecar în care abundă expresiile cu nuanţă expeditivă (românul, românii etc) şi în care stima de sine lasă de dorit atunci când îşi permite să îi catalogheze cu neruşinare pe români ca fiind complexaţi (III, pg.35), frustraţi (III, pg.36), defecţi (II, pg.259), incompetenţi (III, pg.24), neserioşi (III, pg.42), iresponsabili (II, pg.5-13), incorecţi (III, pg.115), mahalagii (III, pg.95), impostori (III, pg.92) etc. Altfel spus, mai „academic”, în naţiunea noastră modestă (I, pg.38-39), unde existenţa ţăranilor şi a ciobănaşilor îi stânjenesc simţul vizual (III, pg.21), nimic şi nimeni nu este bun! Nici măcar Eminescu sau Grigorescu, ale căror culmi în literatură şi pictură le consideră, cu obrăznicia de rigoare a unui nespecialist, care îşi dă şi el cu părerea, dar cu pretenţia că odată aceasta va deveni „oficială”, drept… nişte simple mituri (II, pg.257)!
Ca urmare, referitor la Eminescu, repudiat pe motivele că refuză modernitatea şi este reticent la străini (II, pg.258), Boia se mai şi contrazice când afirmă că „Eminescu e un occidentalizat, având drept sursă de căpetenie poezia şi filosofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă şi discutabilă. Eminescu, ca produs de export, este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele şi nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeţi ai lumii. Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literaturii române”! E, desigur, părerea lui, dar să îl lăsăm totuşi pe un expert în critica literară să se pronunţe, pe Alex. Ştefănescu, cu singura menţiune că Eminescu nu mai are loc la export din cauza infuziei de „maculatură” a unora precum Cărtărescu şi Patapievici: „Numai profesorii de română mediocri mai susţin că valoarea poeziei lui Eminescu constă în muzicalitatea ei. Marele nostru poet a inventat o nouă situare a omului în lume, o nouă sensibilitate, care n-au decât o legătură vagă şi nesemnificativă cu romantismul german. Preia mecanic idei din manualele şcolare cine afirmă că Eminescu foloseşte drept sursă principală poezia şi filosofia germană. Gândirea sa valorifică multe alte surse…, ca şi creaţia populară românească… pe care o cunoştea ceva mai bine decât Lucian Boia”.
„Istoricul” Lucian Boia, însă, vrând cu tot dinadinsul să fundamenteze o psihoză de îndepărtare normală a tineretului român de poezia lui Eminescu (II, pg.259), lasă să se înţeleagă provocator şi eronat cum că, de ar fi liber cu adevărat subiectul Eminescu (III, pg.23), acesta nici nu ar mai figura ca un pisc al geniului românesc: „Tot mai mulţi tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilităţii lor, iar la capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, şi ar fi fost poate şi mai nete, dacă subiectul ar fi cu adevărat liber” (III, 23)! Pe lângă faptul că Manolescu l-a criticat ulterior pe Boia pentru modul tendenţios cum l-a interpretat, apărându-şi cu onestitate demnitatea sa publică, aş dori să contracarez opinia de mai sus a lui Boia cu constatarea directă că tineretul şi românii în general îl iubesc pe Eminescu, iar aceasta pentru că, prin geniul său, inconfundabil în lume, ni se exprimă cel mai bine trăirea ca neam! Tot astfel ne simţim exprimaţi şi în pictură, de către Nicolae Grigorescu, prin ale sale seducătoare „care cu boi” – pe care Boia le socoteşte în derâdere ca fiind „un potrivit brand de ţară pentru România” (III, pg.21) – deşi el afirmă răspicat că nu vede pictura lui Grigorescu ca pe o pictură ieşită din comun (III, pg.21), minimalizând-o, cum face de altfel şi cu a celorlalţi pictori români de seamă: Theodor Aman, Ion Andreescu, Ştefan Luchian (III, pg.21) etc.
COSTEL NEACŞU,
Liga Scriitorilor din România,
Uniunea Ziariştilor Profesionişti
