fbpx
INCARCARE

Ce anume cauti?

Uncategorized

EDITORIAL: ADIO, LUCIAN BOIA! (V)

COSTEL NEACŞU: A început cruciada asasinilor spirituali  împotriva conştiinţei noastre de neam şi a Istoriei românilor: ADIO, LUCIAN BOIA! (V)

Textul de faţă este o replică la trei din cărţile scrise de Lucian Boia: „Două secole de mitologie naţională” (sursa I), „România. Ţară de frontieră a Europei” (II), „De ce este România altfel?” (III). 

 Discreditarea persoanei lui Mihai Viteazul şi a primei uniri a românilor, la 1600

Evenimentul crucial al unirii Ţărilor Române de către domnitorul Mihai Viteazul, la 1600, oferă lui Boia prilejul să îşi manifeste, încă o dată, reacţia sa de minimalizare, trunchiere, combatere şi aruncare în derizoriu a cauzelor şi consecinţelor care au stat la baza Primei Uniri a românilor. Neînţelegând de altfel substratul profund pentru care cronicarii noştri îi numeau fraţi pe românii din cele trei ţări-surori de acelaşi neam, Boia ridiculizează la maximum fapta excepţională a lui Mihai (istoricul Gh.I. Brătianu compară domnia lui Mihai Viteazul cu „strălucirea unui meteor”), ca şi măsurile luate de acest domnitor în favoarea românilor transilvăneni asupriţi, după ce a reuşit, bineînţeles prin forţă armată, să îi alunge de la conducere pe nobilii maghiari, în 1599 (II, pg.71) – o faptă măreaţă pe care Boia o numeşte maliţios un „moment efemer” (I, pg.35) prin care „a… adunat cele trei ţări” (II, pg.72) într-o simplă „unire personală” (II, pg.72), fără să fi acţionat în virtutea conştiinţei unui „proiect naţional” (II, pg.72)! Apoi, încercând să îşi susţină punctul de vedere, mai departe, Boia se infiltrează „nedumerit” în conştiinţa cititorului, în încercarea sa de a-i strecura cu subtilitate îndoiala şi a-i călăuzi mintea pe nişte piste false prin întrebarea: „Ce l-a îndemnat pe Mihai: setea de putere, spiritul de aventură, dorinţa de a crea un bloc puternic antiotoman sau, oare, ideea de unitate a românilor? A fost un condotier sau un precursor al României Mari?” (II, pg.72). Evident, Boia optează pentru orice variantă posibilă, numai pentru cea prin care Mihai să fie un precursor conştient al României Mari nu, sprijinindu-se pe „argumente istorice” vădit rău-intenţionate: „ţări române… e prea mult spus” (II, pg.72); la 1600 a fost doar un „act de cucerire…, dar cum nu mai este din perspectivă naţională” (I, pg.36); „Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu românesc”. „De aceea, unirea lui Mihai Viteazul e doar o traducere… n-avea nimic în comun cu spiritul naţional” (III, pg.32) etc. Delirului de mai sus i-aş contrapune adevărul istoric, anume că Ţările Române erau destul de bine organizate instituţional încă din secolul XIV, că actul de cucerire a Transilvaniei (în sensul eliberării românilor de sub dominaţia naţiunilor privilegiate) nu exclude nicidecum conştiinţa naţională a lui Mihai, că traducerea Transilvaniei („stat unguresc”, după Boia) de către Mihai a însemnat de fapt o firească repunere în drepturi istorice a majorităţii româneşti oprimate dintr-un teritoriu cucerit prin forţă armată. Şi încă mai adaug, pentru ştiinţa cititorilor, în nici un caz pentru conştiinţa deja iremediabil pervertită a lui Boia, că Mihai Viteazul, pe care el îl consideră „nici măcar român” (III, pg.15), în contradicţie cu ceea ce consideră savantul în istorie Nicolae Iorga, a acţionat la uriaşul moment istoric de la 1600 având o deplină conştiinţă naţională, deoarece: după ce a reuşit să supună Transilvania, şi-a început guvernarea cu români şi în folosul românilor desconsideraţi şi nedreptăţiţi; apoi şi-a continuat campania triumfală de unire şi cu fraţii moldoveni; când însă a fost pus în situaţia de a face faţă răscoalei nobililor privilegiaţi din Transilvania, a mers până la împăratul Rudolf şi a revenit cu ajutor habsburgic ca să restabilească dreptatea în Transilvania (ceea ce înseamnă că, pentru împlinirea idealului unităţii noastre de neam, a fost gata să-şi dea viaţa având şi o deplină conştiinţă internaţională asupra evenimentelor). Un domnitor fără conştiinţă de neam nu ar fi făcut, cum a făcut Mihai, asemenea fapte. De aceea, noi, istoricii şi profesorii, România întreagă, îl omagiem şi îl cinstim pe marele nostru domnitor Mihai Viteazul, simbolul aspiraţiilor naţionale a unităţii românilor de la 1848, 1859 şi 1918! Este simbolul nostru de totdeauna, pentru totdeauna! Însă Lucian Boia îşi imaginează că, la 1600, românii nu au fost „vreodată uniţi” (I, pg.33). Este fals: românii au fost uniţi, dar i-au dezunit maghiarii, la fel cum încearcă şi astăzi cei cărora Boia le dă, cum se zice, „apă la moară”!

Ce mai spune Boia? Spune că „invocarea unui proiect la 1600 se dovedeşte anacronică” (II, pg.72). Este fals: anacronic în argumentaţia ştiinţifică este doar Lucian Boia…  

                                                                                  COSTEL NEACŞU, 

                                                                   Liga Scriitorilor din România,

                                                                Uniunea Ziariştilor Profesionişti

 

 

                                                                        

Etichete:

Recomandam sa citesti si