EDITORIAL: 11 martie – 165 de ani de la o crimă istorică a represiunii maghiare în Transilvania: STEPHAN LUDWIG ROTH (1796-1849)

 STEPHAN LUDWIG ROTH (1796-1849)

Când invocăm personalitatea acestui erudit de excepţie, îndrumător al populaţiei săseşti din Transilvania pe timpul revoluţiei paşoptiste, nu se poate să trecem cu vederea contextul general reprezentat de ceea ce marele istoric şi academician David Prodan numea, în încercarea sa de a creiona o dimensiune lingvistică grăitoare TERORII MAGHIARE ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR, drept o „sălbatică represiune”, „enorm măcel”, „vânătoare de oameni (încheiată cu – n.a.) jertfa miilor şi miilor de vieţi româneşti (cartea „Transilvania şi iar Transilvania”, pg.188)! Cu siguranţă că rana aceasta istorică, în inima românilor transilvăneni, sângerează şi strigă în faţa Dreptului Judecător mai mult decât văicărelile nefondate despre „suferinţele” reclamate chiar până în zilele noastre de liderii aşa-zisei „civilizaţiei superioare” a minorităţii maghiare. Ei, care strigă şi acum cu atâta aplomb „hoţii!”, sunt urmaşii celor care, la 1848, au încercat să ne fure (ca şi acum) identitatea de neam, ceea ce l-a şi făcut pe eruditul S.L.Roth să fie de acord cu cererile românilor de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi să protesteze când, la 1842, Dieta din Cluj a emis o Hotărâre referitoare la maghiarizarea forţată prin introducerea limbii maghiare ca limbă oficială în Transilvania! Împotriva acestui spirit „democratic” şi „civilizator”, S.L. Roth a scris, în broşura „Războiul limbilor în Transilvania”: „În zadar se căsnesc domnii de la Dieta din Cluj să dea Transilvaniei o limbă oficială (…) Ea are – precum a avut totdeauna – o limbă pe care o înţeleg locuitorii acestei ţări. Nu este limba nemţească nici ungurească. Este limba românească, pe care o ştiu toţi fără să o fi învăţat (…) Toată lumea ştie româneşte. Pentru că să înveţi ungureşte sau nemţeşte, îţi trebuie osteneală prin şcoli”.

Dovedind astfel un caracter integru, imun la orice nedreptate socială, S.L. Roth s-a implicat din plin în revoluţie şi, în calitatea sa de conducător al tineretului săsesc din Transilvania, a colaborat cu românii şi a reuşit să scoată 13 sate săseşti din cătuşele iobăgiei. Pentru atitudinea lui eroică, cu toate că generalul Bem (comandantul armatei revoluţionare a maghiarilor şi secuilor) l-a asigurat că nu i se va întâmpla nimic, a fost ridicat, legat şi transportat mai întâi la Sighişoara şi, apoi, în faţa membrilor Tribunalului marţial din Cluj. Aceştia, la 11 mai 1849, l-au condamnat pe S.L. Roth la moarte, prin executare, sub acuzaţia că ar fi făcut mari şi însemnate servicii „inamicilor patriei”! Înainte ca sentinţa să fie pusă în aplicare, la un interval de trei ore de la pronunţarea ei, S.L. Roth a scris către copiii săi o emoţionantă Epistolă: „Dragii mei copii! Eu am fost condamnat la moarte şi sentinţa se va executa peste trei ceasuri. Dacă mă doare ceva, este gândul la voi, care nu aveţi mamă şi pierdeţi acum şi pe tatăl vostru. Dar eu nu mă pot împotrivi acestei puteri care mă duce la eşafod, ci mă împac cu soarta precum cu o judecată a lui Dumnezeu, înaintea Căruia toţi perii capului îmi sunt număraţi… Corpul nostru naţional este zdrobit (…) Dacă va fi hotărât în sfatul istoriei să ne prăpădim, să se întâmple aceasta într-un mod care să nu facă numele străbunilor noştri să roşească de ruşine. În ce mă priveşte, plec din lumea aceasta fără ură şi rog pe Dumnezeu să ierte duşmanilor mei. Conştiinţa mea cea bună mă va mângâia pe ultimul meu drum… „. Înainte de a fi împuşcat de un pluton de execuţie format din trei soldaţi unguri, S.L. Roth a scos din buzunar o batistă şi a cerut să fie înmuiată în sângele său pentru a o lăsa ca amintire copiilor lui. S-ar cuveni ca, pentru curajul şi demnitatea lui, nu doar noi – românii – să îi cinstim memoria, ci şi cei care, astăzi, îl ucid încă o dată prin invocarea propriilor „suferinţe”, menite să ascundă orice amintire însângerată despre regimurile lor bestiale…

COSTEL NEACŞU