„Scriu din dragoste faţă de români şi de România” – declară profesorul şi publicistul COSTEL NEACŞU

Star Sibian 18/03/2015

COSTEL NEACŞU este profesor, ziarist şi consilier parlamentar, licenţiat în Teologie, Istorie şi Filosofie. Pasionat de fascinanta artă a scrisului, Costel Neacşu a publicat mai multe cărţi, editate pe teme diferite: teologie, filosofie, literatură, istorie. Este dublu laureat al Premiului Ligii Scriitorilor din România (2012 şi 2013), fiind distins şi cu Medalia „Notre Respect” – Ambasador 2011” a Trustului de Presă „Ambasador”, la Gala Premiilor Naţionale, ediţia a XVIII-a, Tg. Mureş etc. Este membru în Liga Scriitorilor din România, filiala Cluj-Napoca, precum şi în Uniunea Ziariştilor Profesionişti.

Reporter: De ce este frumoasă arta de a comunica ?
Costel Neacşu: Omul neinformat, or dezinformat, nu numai că este depăşit de situaţie, dar devine şi un pericol pentru sine şi societate! Tripla mea „profesiune”, îndeobşte altruistă, îmi oferă satisfacţia sublimă de a-i îmbogăţi pe oameni cu informaţii „proaspete”, de a-i ajuta să înţeleagă consecinţele evenimentelor la zi, de a desluşi corect sensurile lumii şi pe ale celor mai presus de lume! Frumuseţea demersului meu comunicaţional constă în bucuria de a aborda teme delicate, în intenţia nobilă de a contribui la ridicarea „baricadei” umanizării în acest „global” carnaval al nebuniilor, în satisfacţia mea de observa că am provocat un zâmbet de înţelegere a tendinţelor tot mai frecvent – perfide de manipulare planetară! Mă bucur când reuşesc, fie şi un pic, să îi fac pe oameni să înţeleagă că educaţia (informaţia) este mai importantă decât banii. Da, omul ingrat nu ştie nici cum anume să îşi folosească banii …
Rep. : Ce fel de surse documentare folosiţi?
C.N. : În documentarea mea, atenţia fiind la tot ce se întâmplă în jur, mă folosesc de informaţii oficiale la nivel de state, instituţii, organizaţii nonguvernamentale, corporaţii, agenţii de ştiri, biblioteci, persoane private etc. Sigur că profesionalismul, experienţa, capacitatea de a sonda subiectele în profunzime, de a reda înţelegerea cea mai corectă şi subtilă cu putinţă, se dobândeşte prin cunoaşterea a cât mai multe amănunte din toate domeniile de activitate. Necunoscându-le, riscăm să „mutilăm” mintal receptorul nostru, să pierdem încrederea acestuia şi, astfel, să ratăm şansa conexiunii cu nişte universuri spirituale potenţial benefice nouă …
Rep. : Când scrieţi, aveţi un „imbold” sentimental ?
C.N. : Da! Scriu din dragoste faţă de români şi de România, mai ales când constat acum că adevărul este denaturat, când văd că ţara este condusă de o mână de neisprăviţi vânduţi intereselor străine, când ştiu câte pericole ne pasc din exterior, când observ cât de jenantă este trădarea intelectualilor noştri şi din ce cauză asistăm la o criminală degradare a vieţii poporului! Atitudinea mea publică este o mărturie pe care o pun în contul demnităţii noastre naţionale, este – dacă vreţi – o „invitaţie la normalitate” …
Rep. : Veţi rămâne, în istoria culturii, printr-o operă ?
C.N. : Nu m-am gândit că, la plecarea mea în zare, la Dumnezeu, voi lăsa pe pământ un nume de referinţă într-o operă… Poate că voi trăi însă în inima unora, în amintirea celor care m-au cunoscut! Cât priveşte adevărata Operă, adevăratul Autor, aceasta aparţine desigur numai atot-înţeleptului Dumnezeu! Eu doar am conlucrat cu harul divin, ceea ce este pentru mine onoarea cea mai mare … Pentru că, să ştiţi, scrisul este pentru mine onoarea cea mai mare… Pentru că, să ştiţi, scrisul (sau vorbitul) fără har nu are rod! Nu „prinde” la suflet… Dar dacă a „prins”, iar sufletul acela, „mişcat” de o tainică bucurie, a zâmbit sau a plâns, eu sunt fericit… Înseamnă că suntem, împreună, „operele” dintr-o Operă care nu va avea sfârşit…
Rep. : Există o „comuniune spirituală” între scriitor şi cititor ?
C.N. : Da, sigur! Eram deja un copilandru când am descoperit nu doar plăcerea, cât mai ales bucuria de a trăi ceea ce citeam … Alchimia aceasta teribilă a cuvintelor, a forţei de construcţie a lor, este de fapt un fel de aventură cât mai uimitoare între scriitor şi cititor… Nu pot concepe că ar fi posibil să comunic în scris altfel decât pe „picior de egalitate”, de la inimă la inimă! Vreau să privim în aceeaşi direcţie, să păşesc alături de cititor spre orizonturi noi ale cunoaşterii: şi cu cât vom şti mai multe, cu atât ne vom da seama câte lucruri nu înţelegem… De aceea, dacă se „întâmplă” să ne şi întâlnim, un surâs şi o strângere de mână în relaţia noastră directă pot să exprime mai mult decât limbajul scris sau verbal: cu ele, descreţim frunţi poate mai încruntate ca ale noastre…
Rep. : Ce le transmiteţi „începătorilor” în publicistică ?
C.N. : Dacă nu vor fi corecţi în transmiterea cât mai inteligentă a informaţiei, cititorii îşi vor da seama şi vor căuta surse mai credibile! Le transmit să nu uite că sunt în slujba neamului românesc şi îi îndemn să fie demni, credincioşi, culţi, neostentativi în exprimări pompoase, echilibraţi, echidistanţi politic… Din păcate, în mass-media de astăzi au pătruns atâţia neaveniţi, mulţi infiltraţi „sub acoperire”, încât aproape majoritatea s-au compromis prin serviciile aduse grupurilor de mafioţi politici, economici, culturali etc!
Rep. : Talentul de a scrie este înnăscut sau dobândit ?
C.N. : A scrie bine, cu o argumentaţie imbatabilă, cred că este o calitate dobândită. Datul nostru nativ mi se pare doar dorinţa de a ne respecta într-atât încât să vrem cu tot dinadinsul să înţelegem de ce ne-am născut, pentru ce trăim, ce ne aşteaptă în lumea de dincolo! Atenţie însă, dragii mei, la ceea ce ne spunea savantul Iorga: „O privire în carte şi două în viaţă”! Şi raza soarelui, adierea vântului sau, cum spunea filosoful Kant, legea morală din noi şi stelele cerului, toate impresionante, ne inspiră … Dar ce fel de talent poate să fie acela când, la radio şi televiziune se pălăvrăgeşte cu mult antihaz despre orice năzbâtie, dar nu se spune şi cât de bine ne-ar sta nouă să fim veşnici în Împărăţia lui Dumnezeu?
Rep. : Mie, ca studentă la jurnalism, îmi puteţi da un sfat anume ?
C.N. : Spunea cineva că în scurta noastră viaţă este bine „să arzi”, nu „să putrezeşti”!
Rep. : Sunt diferenţe între operele literare de ieri şi cele de astăzi ?
C.N. : „Ce legătură poate să fie între gregarismul narativ al lui Patapievici şi expresiile duioase, profunde şi patriotice, ale „poetului pătimirii noastre”, Goga? Pot să fie puse pe acelaşi plan obsesiile stilistice ale lui Cărtărescu şi grandioasa iubire din scrierile lui Eminescu? Niciodată! „Operele” de azi sunt fade, abundente în detalii cu inflexiuni plicticoase, concepute leneş ca pentru o lume complexată de instincte primare! Mai bine să „fugim” cu un secol sau două în urmă!
Rep. : Vorbiţi-ne despre România! Cum vă explicaţi atitudinea unor români care susţin că ne-ar fi mai „bine” (economic) într-o Transilvanie independentă?
C.N. : Aceşti bieţi români sunt într-o amară înşelare. Cum este posibil să te separi de familia ta, sperând că o vei duce mai bine de unul singur? Ce inimă poţi avea? Vi se pare cumva că am dus-o noi mai bine, de 25 de ani, fiind conduşi (şi) de maghiari „infiltraţi” chiar în Guvernul României? Ne-au respectat ei oare vreodată legile ţării? Nu! Atunci, vin şi vă întreb: le vor respecta maghiarii pe viitor, ca nişte inadaptabili ce sunt, într-o Transilvanie independentă? Imaginaţi-vă cum ar fi legile într-o astfel de Transilvanie, condusă de maghiari, dacă şi-au permis să meargă până acolo încât au alungat mii de români din Harghita şi Covasna, s-au bucurat că unul de-al lor a dat foc în piaţa publică simbolului românilor din Transilvania (Avram Iancu), au condiţionat cunoaşterea limbii maghiare în ocuparea posturilor administrative, s-au afişat în doliu de Ziua Naţională a României etc! Să ne ferească Dumnezeu de „binele” ca românii să ajungă, din nou, pe pământul lor, sclavi „toleraţi” ai ungurilor!
Rep. : Păi, nu trăim într-o Europă a „drepturilor egale” între cetăţeni?
C.N. : Noi, românii, da! Maghiarii vor însă o „favoare specială”, numită abominabil „discriminare pozitivă”!
Rep. : Politica separatistă a ungurilor „sună” bine în Europa?
C.N. : Ungurii ne arată clar că nu au nici o treabă cu U.E.! Ei au de altfel complexul că rasa lor, asiatică, este superioară celei romanice!
Rep. : Dar ei nu sunt creştini? Nu ar trebui să urmeze pacea, iubirea dintre oameni?
C.N. : Ungurii nu sunt ce par! Obsesia apartenenţei lor naţionale este, pentru ei, mai presus de convingerea religioasă (eretică)! De aceea nici nu se pot bucura de roadele credinţei, nici nu pot iubi… Chiar şi în unele familii mixte, pentru mulţi maghiari, „iubirea” merge până când le spui că Transilvania este pământ românesc! Iar faţă de noi, românii, au o desconsiderare milenară! Apropo! Un foarte bun amic al meu din Mureş, român necunoscător al limbii maghiare, m-a invitat – în intenţia lui de a se căsători cu o maghiară, la cultul reformat! Dar pastorul, în sensul a ceea ce v-am spus (anume că au o credinţă „sufocată” de complexul naţionalităţii lor), nu ne-a spus nici măcar un cuvânt în româneşte! Vă daţi seama ce „lecţie de iubire” am primit noi, românii atunci?
Rep. : Nu vedeţi posibil un „dezgheţ” diplomatic între Ungaria şi România?
C.N. : Sunt rezervat! Dacă veţi avea curiozitatea să citiţi cu atenţie documentele istoriei recente, o să observaţi care a fost de fapt scopul real al implicării Budapestei în destabilizarea regimului Ceauşescu! Cum să ne înţelegem cu ungurii când, printr-un amestec grosolan în problemele interne ale României, oficiali ai Budapestei au declarat că Transilvania le aparţine şi astfel s-a ajuns la anomalia ca pe teritoriul României să existe „antrenamente” ale unor organizaţii paramilitare maghiare?
Rep. : Vă mulţumesc!
C.N. : Un gând frumos!