EDITORIAL: TERAPIA SUNETELOR MUZICALE

“V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit” – MÂNTUITORUL HRISTOS

Se spune că, atunci când lăsăm tăcerea să “vorbească”, însăşi un înger trece pe lângă noi…, aşa încât ecoul nedefinit şi infinit al “limbajului” divin – într-o înălţătoare simfonie aflată sub “baghetă” cosmică – se materializează în sunete muzicale care ne “gâdilă urechile inimii” cu negrăite plăceri, făcându-ne să tresăltăm sub bucurii de o “dulceaţă” extra-pamânteană… Aceasta este “explicaţia” pentru care, încă de la începutul lumii, muzicalitatea întruchipează veselia întregului Univers, după cum reiese din dialogul purtat de Domnul Dumnezeu cu Iov: “Unde erai tu când am întemeiat pământul?… Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu sărbătoreau?”. Este expresia imaterială a acelui “cântat din fluier” al Mântuitorului lumii, sub grandoarea neasemuită a bolţii cereşti, acolo unde noi privim atât de rar şi de insensibili la vibraţia fonică a Cuvântului…, auto-victimizându-ne printr-o indiferenţă ucigătoare de suflet.

Şi dacă nu reuşim să reacţionăm la asemenea “mesaje” (pentru că tratăm cu superficialitate, sau deloc, sfera tainică a rugăciunilor), atunci viabilă este şi “varianta” de a încerca să distingem sensul sunetelor pe care le auzim, ca să sperăm la mila divină şi să trăim ceea ce renumitul compozitor german Beethoven numea “o revelaţie(…) Cine pătrunde sensul muzicii mele va fi eliberat de toată mizeria în care se târăsc ceilalţi oameni.” În aria culturii universale, impetuoasa concepţie a lui Beethoven nu a rămas singulară şi, în consecinţă, arta muzicală a fost gratulată cu definiţii din cele mai generoase: ” cerească baie a sufletului”(Zschokke, scriitor elveţian); “după tăcere, este singura artă ce se poate apropia de exprimarea a ceea ce este inexprimabil”(Huxley, romancier englez); “migraţia sufletului prin sunet” (Proust, scriitor francez); “realizarea afectivităţii pure” (Bazaillas, filosof francez); “adevărata limbă universală”(Weber, prozator german); “scriitura omului complet” (Valery, poet francez); “ultimul cuvânt al artei” şi “minune care se află între gândire şi percepţie; este ca o nedesluşită intermediară între spirit şi materie; înrudită cu amândouă şi, totuşi, deosebită de ele; e spirit, dar un spirit care are nevoie de ritm; este materie, dar o materie care se poate lipsi de spaţiu”(Heine, poet german) etc.
Sub forma veneraţiei divine, matricea sufletului omenesc s-a “împodobit” cu acorduri melodice încă din vremuri îndepărtate, aşa cum rezultă din textul biblic (cea mai importantă sursă de cunoaştere a vieţii muzicale antice). Practic, o primă referire îl prezintă pe Iubal, fiul lui Lameh, ca pe cel care a inventat muzica, el fiind considerat şi “tatăl tuturor celor care cântă din chitară şi din cimpoi.” Prin încântatoarele lor interpretări, muzicienii antichităţii erau persoane de vază la curţile monarhice, în special în Fenicia(unde cântul se practica în coruri mari), Egipt, Asiria, Israel etc. Auditoriul era fascinat de diversitatea sunetelor, produsă de o paletă vastă de instrumente: alăută, cimpoi, caval, chitară, flaut, harpă, fluier, liră, violă, cobză etc. “Începutul (în vremea regelui-prooroc David – n.a.) era făcut cu harpele a câte opt coarde, urmau cei cu ţimbale de aramă, veneau apoi cei cu psaltirioanele cu sunete subţiri, iar preoţii trâmbiţau din trâmbiţe.” Ca o concluzie, arta muzicală creată de om este un “răspuns” la mareaţa simfonie cu care ne fascinează zilnic Creatorul (în rai, spunea Sf.Siluan, îngerii şi sfinţii au cântări atât de frumoase încât, când sufletul le ascultă înmărmurit, ” nu le mai poate uita niciodată şi nu-l mai atrag cântecele pamânteşti”).
Astăzi, din interese de audienţă mediatică, omenirea se “confruntă” – lăsând la o parte arta de a găsi frumuseţi în fiecare piesă melodică -, cu TREI GENURI MUZICALE, conforme cu gradul de cultură al ascultătorului: pentru trup (manele, rock etc), pentru suflet (muzica religioasă şi “sclipiri” din folclor, folk, pop, simfonică etc) şi pentru raţiune (clasică, ambientală etc). Totodată, trebuie subliniat că există şi o configuraţie muzicoterapeutică, realizată de specialişti: muzica lui Rossini contribuie la liniştirea sistemului nervos; creaţia barocă a compozitorilor Bach, Handel, Vivaldi, Carelli pune în vibraţie ariile de neuroni implicate în învăţare şi memorare; piesele lui Shubert “vindecă” de timiditate; muzica lui Beethoven şi Wagner prezintă accente odihnitoare, iar Shumann excelează în alternanţe de dinamism şi visare. În orice caz, între interpretul unei piese şi cel ce ascultă se poate crea o coeziune afectivă care, pur şi simplu, copleşeşte imaginaţia şi sparge “zăgazurile” inimii: sunt nenumărate cazurile de deces în rândul fie al spectatorilor, fie al artiştilor de pe scenă. Este imposibil de uitat faptul că Maria Lătăreţu, “Marea Doamnă” a folclorului nostru (încă din copilarie, când oboseam în lecturi, recurgeam la “medicamentul” vocii sale inegalabile, impregnată de o dăruire sufletească nemaintâlnită vreodată la alt artist), pe când se afla la un spectacol, în judeţul Botoşani, s-a identificat total cu textul unui cântec, în care parcă prevestea propriu-i sfârşit: ” Ia uitaţi-vă la mine/ La ochişori şi guriţă / La cămaşă cu altiţă / La costum cu floricele/ Maramă cu găurele// Ca mâine mă duc din lume/ Ştiu că nu vă pare bine…/ Vă las vouă cântecul/ Inima şi sufletul,/ Vă las cântecele mele/ Să vă mângîiaţi cu ele.// Că omu-i ca frunza-n vânt/ Când cade jos pe pământ…/ O plouă şi-o bate vântul/ S-amestecă cu pământul/ O bate vântul pe toată/ Parcă n-a fost niciodată.” Impresionat, publicul din sală s-a ridicat în picioare şi, în ropote de aplauze, i-a cerut artistei, de şase ori după fiecare interpretare, să repete acest cântec… Când îl interpreta pentru a şaptea oară, Maria Lătăreţu s-a prăbuşit pe scenă. Un doctor din sală s-a grăbit să-i acorde primul-ajutor, dar era deja prea târziu: marea cântăreaţă plecase dintre noi, acoperită de “florile” lacrimilor şi aplauzelor unei săli profund mişcate… Şi, într-adevar, pentru majoritatea dintre noi, deşi nu au trecut prea mulţi ani de când sufletul său s-a dus la Domnul Dumnezeu, Maria Lătăreţu “parcă n-a fost niciodată…”

COSTEL NEACŞU,
Liga Scriitorilor din România,
Uniunea Ziariştilor Profesionişti