EDITORIAL: EMINESCU, TE IUBIM! (II)

COSTEL NEACŞU: A început “demitizarea” prin mistificare! De ce este Eminescu, pentru cei care vor pângărirea României prin păgânizare, „inamicul public numărul 1”?

EMINESCU, TE IUBIM! (II)

Naşterea şi educaţia religioasă

Pentru că mulţi nu ştim prea mare lucru despre viaţa şi concepţiile celui inspirat supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu, iar în prezent se fac eforturi de blamare şi discreditare a memoriei sale, este bine să ştim că poetul nepereche – de departe cel mare scriitor român şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii – s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, într-o familie de ţărani evlavioşi din nordul Moldovei. Mihai a văzut lumina zilei, pe care avea să o perceapă cu o intensitate de cuget răsfrântă în veşnicie, într-o familie cu 11 copii (el fiind al 7-lea născut). A fost botezat ortodox, în biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Botoşani, eveniment la care a participat şi maica Fevronia, stareţa mănăstirii Agafton. La această biserică s-a pus, în 1979, o tăbliţă cu textul „În această biserică a fost botezat, în ziua de 21 ianuarie 1850, Mihai Eminescu”. Şi astăzi pot turiştii să vadă cristelniţa de la botez (la biserica veche din Ipoteşti), precum şi linguriţa din care a primit poetul Sf. Împărtăşanie (păstrată la Casa memorială din Ipoteşti)…
În profunzimile intimităţii lui, viitorul mare gânditor a beneficiat de un fond religios congenital, etalat în opera sa cu o savoare a lucidităţii şi a simplităţii cum nu ne-a fost dat să cunoaştem, tocmai datorită răsfrângerii ereditare pe care a moştenit-o de la înaintaşii săi. Căci atât tatăl său, Gheorghe, cât şi mama sa, Raluca, au avut în neamul lor predecesori cu credinţă, frică şi iubire de Dumnezeu: un dascăl bisericesc, un epitrop, monahi şi monahii (dinspre mamă, în ascetismul ortodox, s-au călugărit doi fraţi, trei surori şi o verişoară). Statornicia lor în credinţa specifică neamului românesc, în Ortodoxie, se relevă şi din faptul că înaintaşii dinspre tată ai poetului Eminescu au fost transilvăneni imigranţi dincoace de Carpaţi (pentru că s-au împotrivit uniaţiei cu catolicii), ca să nu mai vorbim de faptul că însăşi părinţii lui erau credincioşi… Şi, cum este şi firesc, s-au îngrijit să le transmită şi copiilor dragostea faţă de cele sfinte. Aşa se explică şi de ce, la stăruinţele soţiei sale Raluca, Gheorghe Eminovici (tatăl lui Eminescu) a cumpărat biserica vecină moşiei de la Ipoteşti (cum menţionează şi academicianul George Călinescu), a adus acolo un preot pe cheltuiala sa şi a înzestrat biserica cu odoare, cărţi etc. În ea îl ducea mama sa încă de mic pe Eminescu, în duminici şi sărbători, cum spune şi cunoscutul eminescolog C. Botez. Mai târziu însă, Mihai avea să meargă singur, intra în biserică şi, la ore când nu se oficia Sf. Liturghie, contempla icoanele, cerceta cărţile etc. Este important de menţionat că în partea de la altar a acestei bisericuţe ortodoxe vechi, de la Ipoteşti, a fost înmormântată în 1876 mama sa Raluca (mormânt la care poetul, cum reiese din poezia „O, mamă”, resimte chemarea tainică a mamei) şi, în 1884, tatăl său Gheorghe.
„Sămânţa” credinţei, pe care părinţii i-au sădit-o cu grijă, a rodit în sufletul lui Eminescu. De aceasta ne convingem atât de mişcător din literatura de geniu, impregnată de adierea mângâietoare a harului, a celui care a fost încărcat de povara unei dureri naţionale care poate fi înţeleasă drept sacrificiu de sine în numele iubirii de oameni. Ca dovadă cât de mult a îndrăgit poetul Biserica, dar şi cât de mare respect a avut faţă de învăţătura religioasă insuflată de părinţi şi, în general, de vrednicii noştri strămoşi, Eminescu a „cules” cu hărnicie nectarul haric al mănăstirilor ortodoxe cercetate şi ni l-a dăruit nouă sub formă de balsam artistic: datorită prezenţei lui în aceste „cereşti casteluri de-a lui Hristos”, cum avea să denumească mănăstirile în poezia „Închinare lui Ştefan cel Mare”, Eminescu ne-a dăruit creaţii minunate precum „Călin-file de poveste”, „Făt-Frumos din tei” (scrise după ce le-a vizitat pe mătuşile sale, călugăriţe la mănăstirea Agafton), „Singurătate” (scrisă la mănăstirea Râşca, unde a stat câteva luni într-o chilie), „Sărmanul Dionis” (are ca personaj principal pe călugărul Dan) iar nuvela „Cezara” începe cu o acţiune la o mănăstire…
Că Eminescu se ruga şi scria la multele mănăstiri pe la care trecea (Humor, Putna, Voroneţ, Cernica, Snagov, Căldăruşani, Văratec, Neamţ, etc) ne-o confirmă şi mărturia monahiei Agafia din lucrarea „Convorbiri duhovniceşti”, scrisă de vrednicul de pomenire părintele Ioanichie Bălan: „Venea (Eminescu – n.a.) regulat în fiecare vară (…) se ruga în biserică… asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic. Venea mereu singur. Apoi, se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde este o poiană frumoasă, liniştită. Medita… scria poezii, asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea… se ruga, mânca ceva şi se culca. După ce s-a îmbolnăvit, nu mai venea aşa des. Dar maicile… plângeau şi dădeau slujbe la preoţii mănăstirii pentru sănătatea lui… Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă şi parastas la biserică, în fiecare sâmbătă”. Pe unde mergea, Eminescu nu uita să frecventeze bisericile: la Iaşi a locuit cu Ion Creangă la mănăstirea Golia, când a venit prima dată în Bucureşti a stat la mănăstirea Calmata, iar la Cernăuţi, cum ne confirmă Gala Galaction, mergea regulat la Catedrala ortodocşilor de aici.
Admiraţia lui Eminescu pentru frumuseţea aparte a trăirii pure, din spaţiile monahal-ascetice, se observă şi din următoarele sale versuri: „Şi-n odăile înalte din frumoasa – monastire / Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire… a credinţei din bătrâni” (poezia „Memento mori”); „Sufletul întreabă inima cu dor / Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, / Cu icoane sfinte şi îngălbenite” („Care-o fi în lume…”); „O (exclamă „fantasticul ascet” – n.a.), vino acolo-n scorburi ca să-ţi arăt fereastra / Pe care umbra blândă ieri noapte a venit” („În vremi de mult trecute…”).
Bogăţia de idei a lui Eminescu, prin care „cercul strâmt” al raţiunii a fost depăşit de credinţa cea veşnică, a reuşit să înalţe, pentru mai bine de un secol, în binemeritate critici aspre adresate tuturor impostorilor, simţirea a tot ce are mai sensibil naţiunea română… Privindu-ne vizionar prin ochii sacralităţii, de pe un pisc la care alţii nici măcar nu îndrăznesc să viseze, Eminescu stă neclintit ca un „ghimpe” (şi mai puternic, la figurat, decât bomba atomică) în calea marşului desacralizant la care participă pigmei din „toată floarea cea vestită a întregului Apus”, având ca dublu scop să ne fure sufletele şi să ne transforme pe toţi în nişte damnabile „unelte vorbitoare”…

COSTEL NEACŞU,
Liga Scriitorilor din România,
Uniunea Ziariştilor Profesionişti