EDITORIAL: EMINESCU, TE IUBIM! (V)

COSTEL NEACŞU: A început “demitizarea” prin mistificare! De ce este Eminescu, pentru cei care vor pângărirea României prin păgânizare, „inamicul public numărul 1”?

EMINESCU, TE IUBIM! (V)

Viteazul

Despre cel care a personificat cu atâta strălucire ultima fază a poeziei româneşti, poetul naţional şi universal Eminescu, s-au rostit cuvinte din cele mai înălţătoare. Multe somităţi ale culturii noastre naţionale, referindu-se la cel mai îndrăgostit scriitor faţă de neamul românesc, şi-au aplecat frunţile înseninate pentru creionarea unui „portret” eminescian în care au elogiat arzătorul său tumult lăuntric unde s-au împletit excepţional cauza naţională, îndrăzneala ieşită din comun, genialitatea, vizionarismul, talentul, nobleţea de caracter, dragostea…Astfel, în panteonul culturii noastre, Eminescu s-a distins prin capacitatea de a reprezenta un model de stil bun în gazetărie, pentru că a iubit trecutul venerabil al neamului românesc (Nicolae Iorga), s-a consumat scriind cu tot sufletul (Gala Galaction), a întruchipat înţelepciunea seculară a poporului român (Aurel Popovici), a însemnat un miracol al culturii române (Constantin Noica), „s-a ridicat deasupra tuturor (pentru că – n.a.)… a întrupat, mai mult decât toţi, câteva elementele fundamentale: dacismul, limba veche şi-nţeleaptă şi creştinismul” (Simion Mehedinţi), a fost un geniu (Emil Cioran) în care se regăseşte „întruparea literară a conştiinţei româneşti” (N. Iorga)…

Şi i s-ar mai putea atribui, pentru virulenţa cu care a despicat (cu verbul său tăios) insolenţa unor nulităţi (ca unul ce punea toată inima în activitatea sa şi era necruţător când spunea adevărul – Ioan Slavici) de a arunca în derizoriu şi de a întina până la falsificare sentimentele umane cele mai profunde, în primul rând dragostea, o potrivită asociere a numelui: Mihai Eminescu – Viteazul. În sensul acestei aserţiuni, a vervei nimicitoare a scriitorului Eminescu, unele notorietăţi au afirmat că „atacurile lui sunt impetuoase ca o şarjă de cavalerie” (G. Galaction), el însuşi fiind „gânditorul independent… apărătorul tradiţiei bune la noi” (Nicolae Densuşianu). Şi mai elocvenţi aveau să fie N. Iorga (în revista „Sămănătorul” din 1904) şi Sextil Puşcariu (în „Junimea literară” din 1909). Primul spunea că Eminescu a fost „un luptător, un profet, da, un profet, ca profeţii vechii Iudeie, biciuind şi arzând, de o parte, sfătuind şi revelând, de alta, – în numele aceluiaşi Dumnezeu al înţelepciunii”, iar al doilea afirma că „De pe buzele lui nu s-au desprins glasul unui individ, ci vocea trecutului nostru românesc, în pieptul lui nu s-au sbătut bucuriile şi durerile unui simplu om, ci acolo a bătut inima a 10 milioane de români cu toate durerile ce se cuprind de la Nistru până la Tisa”.
Prin „glasul” lui Eminescu, cum se observă din cele de mai sus, avea să biruiască la 1918, anul formării României Mari, ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, în ciuda voinţei unora dintre străinii neiubitori de români! Intuiţia lui Eminescu a fost „salutată”, în cuvinte din cele mai potrivite, de câţiva contemporani de-ai săi: „În acum destul de lunga mea viaţă n-am cunoscut om stăpânit de-o potrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc” (I. Slavici); „Eminescu este şi rămâne cea mai strălucită încarnaţie a geniului românesc. Vremea de astăzi, cu toate izbânzile ei, îi aparţine. A biruit crezul lui. Tot viforul lui de dărâmare şi tot avântul lui de reclădire ţâşneşte din fulgerele lui. Prin scrierile lui, Eminescu a cerut cuvenit ideia integralităţii naţionale” (Octavian Goga); Eminescu a fost un „pelerin în timp şi spaţiu al întregului neam românesc de la Nistru până la Tisa” (S. Mehedinţi); Eminescu a arătat dragoste de neam „când ne arăta bătaia de inimă a firii întregi pentru soarta celui mai încercat dintre popoare” (Nicolae Cerna).
Şi, pentru că Eminescu a fost un om direct, nedispus la compromisuri, unii dintre români şi străini s-au simţit, de-a lungul vremii, lezaţi în năravurile lor meschine şi s-au dezis de el… ca de o ciumă! Ca şi astăzi! Iată, bunăoară, părerea lui I. Slavici despre „motivaţia” contestării lui Eminescu: „În deobşte, el este nesuferit, pentru că ştie cine este el, ştie cine sunt alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebuie s-o dispreţuiască şi stă ca şi o carte deschisă înaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate şi tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve ale unui suflet ales este nesuferită” (în scrisoarea trimisă, în 1874, lui I. Negruzzi). Tocmai că ştia cine îi sunt unii dintre contemporani, căci desigur România sec. XXI îi salută lui Eminescu atitudinea de condamnare a mediocrităţii şi a mediocrilor, a „explicat” foarte concis în poezia „Scrisoarea II”: „ De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.
În scrierile lui Eminescu, nu există ostilitate faţă de marii scriitori ai neamului nostru. Dimpotrivă. De pildă, stima lui Eminescu pentru Goga („poetul pătimirii noastre” şi-a arătat-o prin faptul că l-a vizitat pe acesta la Răşinarii Sibiului. Cu atât mai mult, cuvintele lui Goga despre Eminescu cântăresc mai greu: „El a fixat mai întâi şi de un caracter definitiv tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult: e părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră. E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântare din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne în pământul strămoşesc. Mai mult decât oricare altul, el a crezut în neam, l-a simţit în adâncime, l-a înţeles în misiunea sa istorică. Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de scripturile bătrâne i s-a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i-a strălucit epopeea de la 1400 şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi”. Da, se poate spune deci că familia mult-iubitorului Eminescu a fost poporul român, aşa încât cine îl urăşte pe Eminescu, pe sine se urăşte şi pe a noastră conştiinţă naţională ne-o defăimează… Iar această defăimare se produce în contextul în care, astăzi, în dorinţa ascunsă a unora de a fi stăpâni, nu se mai cuceresc teritorii, ci conştiinţe… Or, lupta cea mare a antihriştilor se duce împotriva lui Eminescu tocmai pentru că acesta reprezintă cea mai înaltă conştiinţă a românismului…

COSTEL NEACŞU,
Liga Scriitorilor din România,
Uniunea Ziariştilor Profesionişti