EDITORIAL : COSTEL NEACŞU

Star Sibian 22/03/2014

A început cruciada asasinilor spirituali împotriva conştiinţei noastre de neam şi a Istoriei românilor: ADIO, LUCIAN BOIA! (I)

„M-am săturat de cei care s-au săturat de România!” (Alex. Ştefănescu, critic literar)

Ca o ultimă expresie de manipulare, prin „moda” de a fi cât mai facil cu putinţă, în dorinţa oarbă de a rupe cât mai repede şi definitiv cu trecutul istoric al naţiunilor, nişte minoritari interpuşi cu „grijă” la niveluri suprastatale şi statale şi-au dat mâna ca să ne impună dispreţuitor o nouă ordine mondială! În marşul lor devastator, către supremaţia planetară, sub masca unei demitizări orchestrate „magistral” de adepţii „sărutului lui Iuda”, cu intenţia de a falsifica istoria prin (chipurile!) redefinirea ei, ni se fabrică „la şablon” o identitate psiho-comportamentală în care toate valorile trecutului istoric ale omenirii devin nule, egale cu zero! În acest genocid spiritual generalizat, al unor trepăduşi mediocri care pretind că s-au săturat de naţiunile lor, principalele domenii terfelite până la sacrilegiu şi puse la stâlpul infamiei sunt Istoria şi Religia.

Bineînţeles că nici România, cu ai săi faliţi pe tărâm ştiinţific, dar promovaţi cu frenezie de „autorităţi” interne şi internaţionale, prin intermediul serviciilor imorale ale mass-media, nu face abstracţie de la acest fenomen distructiv al lumii de azi. Nu, stimaţi cititori, să nu vă gândiţi că printre ei ar fi, să zicem, notorietăţi de talia celui mai prestigios istoric contemporan al nostru, Florin Constantiniu, ale cărui cărţi, de altfel, nu sunt disponibile în librării – nici cerberii televiziunilor nu s-au ostenit să-l invite în emisiuni, nici măcar nu au considerat că merită să ne dea o ştire despre moartea sa (la moartea „regelui” Cioabă, acestuia i s-au consacrat spaţii de emisie care au culminat cu întreruperea programelor şi transmisii în direct!). L-aş da însă ca exemplu pe Lucian Boia, din păcate… profesor la Catedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti, aflat într-o vogă mediatică atât de intensă încât s-a reuşit cu siguranţă să se bulverseze intelectul multor „discipoli” ai superficialităţii şi ai ostentaţiei ca „metodă” de cercetare.

Cu riscul de a fi şi mai mult considerat ca „demodat” vremurilor tulburi pe care le trăim, deci în nici un caz de a fi în pas cu „lumea bună”, care nu scapă nici o ocazie să dea buluc la experimente fanteziste traumatizante, i-am citit din curiozitate trei dintre cărţile preopinentului amintit: „Două secole de mitologie naţională” (sursa I), „România. Ţară de frontieră a Europei” (II) şi „De ce este România altfel?” (III). Pe timpul lecturării lor, resimţind în suflet o durere niciodată întâlnită, am realizat încetul cu încetul că avem în faţă un explicit apologet al noii ordini mondiale, un mare mistificator şi defăimător al Istoriei românilor şi al conştiinţei noastre de neam! Atitudinea lui, total contrară principiului istoric al lui Tacitus, sine ira et studio (fără ură şi părtinire), ne dovedeşte fără putinţă de tăgadă că este tributar unor grave prejudecăţi etnofobe în modul discriminator de a interpreta evenimentele istorice: nu se sfieşte să folosească toată gama de argumente stranii (şi de conexiuni care nu ţin cont de realitatea istorică) pentru a „demonstra”, nici mai mult, nici mai puţin, cât de inferiori sunt românii şi cât de superiori sunt străinii (ungurii, evreii etc)! Dispreţul acesta deschis, prin care autorul îşi permite să speculeze răutăcios, să persifleze şi să falsifice datele istorice, întăreşte cititorului convingerea că propusa lui încercare de demitizare a istoriei o reduce de fapt la o grotescă denaturare, iar felul în care presupune că vom beneficia de „armonie” în viitoarea naţiune universală scoate de fapt în relief „sâmburele” urii de rasă (omul superior, ce va să vină, îl va înlocui pe cel imperfect de acum)! Singura noastră „consolare”, care i-ar şi explica într-un fel „calitatea” de istoric părtinitor, având preferinţă să îşi ţină „la secret” biografia, constă în aceea că Lucian Boia nu este de naţionalitate română (ar fi şi nefiresc ca cineva să îşi denigreze cu atâta virulenţă propriul neam)! Prin amănuntul că Lucian Boia este evreu, cum susţin G. Newman şi I. Coja, se înţelege astfel mult mai bine şi de ce nu România este altfel, ci el însuşi este altfel…

Complexul lui Boia faţă de români!

În încercarea lui dispreţuitoare de a pune sub semnul întrebării faptul că românii nu ar mai fi în definitiv o naţiune (III, pg.96), pe al cărei teritoriu defilarea străinilor „inteligenţi” o înţelege ca pe o necesitate deosebit de salvatoare şi benefică (III, pg.24), Lucian Boia abuzează în exprimare de un limbaj flecar în care abundă expresiile cu nuanţă expeditivă (românul, românii etc) şi în care stima de sine lasă de dorit atunci când îşi permite să îi catalogheze cu neruşinare pe români ca fiind complexaţi (III, pg.35), frustraţi (III, pg.36), defecţi (II, pg.259), incompetenţi (III, pg.24), neserioşi (III, pg.42), iresponsabili (II, pg.5-13), incorecţi (III, pg.115), mahalagii (III, pg.95), impostori (III, pg.92) etc. Altfel spus, mai „academic”, în naţiunea noastră modestă (I, pg.38-39), unde existenţa ţăranilor şi a ciobănaşilor îi stânjenesc simţul vizual (III, pg.21), nimic şi nimeni nu este bun! Nici măcar Eminescu sau Grigorescu, ale căror culmi în literatură şi pictură le consideră, cu obrăznicia de rigoare a unui nespecialist, care îşi dă şi el cu părerea, dar cu pretenţia că odată aceasta va deveni „oficială”, drept… nişte simple mituri (II, pg.257)!

Ca urmare, referitor la Eminescu, repudiat pe motivele că refuză modernitatea şi este reticent la străini (II, pg.258), Boia se mai şi contrazice când afirmă că „Eminescu e un occidentalizat, având drept sursă de căpetenie poezia şi filosofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă şi discutabilă. Eminescu, ca produs de export, este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele şi nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeţi ai lumii. Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literaturii române”! E, desigur, părerea lui, dar să îl lăsăm totuşi pe un expert în critica literară să se pronunţe, pe Alex. Ştefănescu, cu singura menţiune că Eminescu nu mai are loc la export din cauza infuziei de „maculatură” a unora precum Cărtărescu şi Patapievici: „Numai profesorii de română mediocri mai susţin că valoarea poeziei lui Eminescu constă în muzicalitatea ei. Marele nostru poet a inventat o nouă situare a omului în lume, o nouă sensibilitate, care n-au decât o legătură vagă şi nesemnificativă cu romantismul german. Preia mecanic idei din manualele şcolare cine afirmă că Eminescu foloseşte drept sursă principală poezia şi filosofia germană. Gândirea sa valorifică multe alte surse…, ca şi creaţia populară românească… pe care o cunoştea ceva mai bine decât Lucian Boia”.

„Istoricul” Lucian Boia, însă, vrând cu tot dinadinsul să fundamenteze o psihoză de îndepărtare normală a tineretului român de poezia lui Eminescu (II, pg.259), lasă să se înţeleagă provocator şi eronat cum că, de ar fi liber cu adevărat subiectul Eminescu (III, pg.23), acesta nici nu ar mai figura ca un pisc al geniului românesc: „Tot mai mulţi tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilităţii lor, iar la capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, şi ar fi fost poate şi mai nete, dacă subiectul ar fi cu adevărat liber” (III, 23)! Pe lângă faptul că Manolescu l-a criticat ulterior pe Boia pentru modul tendenţios cum l-a interpretat, apărându-şi cu onestitate demnitatea sa publică, aş dori să contracarez opinia de mai sus a lui Boia cu constatarea directă că tineretul şi românii în general îl iubesc pe Eminescu, iar aceasta pentru că, prin geniul său, inconfundabil în lume, ni se exprimă cel mai bine trăirea ca neam! Tot astfel ne simţim exprimaţi şi în pictură, de către Nicolae Grigorescu, prin ale sale seducătoare „care cu boi” – pe care Boia le socoteşte în derâdere ca fiind „un potrivit brand de ţară pentru România” (III, pg.21) – deşi el afirmă răspicat că nu vede pictura lui Grigorescu ca pe o pictură ieşită din comun (III, pg.21), minimalizând-o, cum face de altfel şi cu a celorlalţi pictori români de seamă: Theodor Aman, Ion Andreescu, Ştefan Luchian (III, pg.21) etc.

Contestarea civilizaţiei dacice şi a originii latine a poporului român!

Într-un stil simplist, adeseori şcolăresc, Lucian Boia nu are nici o şovăială în a ignora speculativ toate izvoarele istorice care atestă civilizaţia strămoşilor noştri daci, să ne „mustre” cu aere de închipuit psihoterapeut: „măcar prin daci (din păcate prin daci fictivi) speră (românii – n.a.) să-şi trateze complexele” (III, pg.35). În consecinţă, din perspectiva lui Boia, originea străveche a strămoşilor devine o problemă de mitologie încurcată şi obscură (I, pg.42), ceea ce îl determină să considere ca fanteziste şi deplasate aserţiunile lui Nicolae Densuşianu (acesta susţinea că spaţiul dacic este vatra primei mari civilizaţii a lumii – I, pg.39; III, pg.34), ale lui Nicolae Iorga (care afirma că „românii reprezintă o civilizaţie străveche… continuatori ai civilizaţiei bizantine” – III, pg.19) şi ale istoriografiei comuniste (III, pg.35). Boia este însă de altă opinie! Preferând mai degrabă să ne considere barbari la origine, decât descendenţii unei civilizaţii străvechi măreţe (III, pg.19), fără ca să confere „teoriei” sale vreun argument ştiinţific, el pare nici să nu fi auzit de descoperirea arheologică epocală a tăbliţelor de la Tărtăria, în Transilvania, care oferă un grandios suport ştiinţific punctelor de vedere exprimate de istoricii pe care Boia îi combate! Tăbliţele despre care vorbim au fost studiate de un grup de patru experţi mondiali, adică de savanţii străini Georgiev, Perlov, Falkenstein şi Hood. Cele trei tăbliţe descoperite relevă fără putinţă de tăgadă o vechime a etnicităţii care dă peste cap toate utopiile hungarofililor despre cât de veche era „pustietatea” înainte de venirea lor în forţă în Transilvania! Dar iată ce a declarat unul dintre cei patru cercetători, savantul rus Perlov, în calitatea sa de expert în Laboratorul de Arheologie al Academiei de Ştiinţe al U.R.S.S.: „Tăbliţele găsite s-au dovedit a fi cu 1000 de ani mai vechi decât cele sumeriene. Rămânea doar să se vadă în ce mod, cu aproape 7000 de ani în urmă, departe de hotarele mult slăvitelor civilizaţii antice orientale, unde nimeni nu se aştepta, s-a ivit cea mai veche (până în ziua de azi) scriere din istoria omenirii” („Tainele veacurilor”, Moscova, 1975).

Dar „istoricul” Boia, perseverând până la limita absurdului, ancorat fiind prea mult într-un imaginar descalificant, continuă să sfideze evidenţele oricăror cercetări şi concluzii istorice, atacând nu doar vechimea românilor pe acest pământ, ci şi originea latină a poporului nostru! Pentru el, nu contează efectiv tot ce ne vorbeşte pleiada de cărturari români şi străini referitor la simbioza civilizaţiei daco-romane! Pe aceştia, în termeni nepoliticoşi, Boia îi califică drept nişte „obsedaţi de nobleţea şi puritatea sângelui românesc” (II, pg.47). Unii ca aceştia nici măcar nu îşi dau seama, vrea să ne spună el, că realmente aceşti colonişti ai Romei veniţi în Dacia nu erau în esenţă „romani puri” (II, pg.32), ci provinciali (III, pg.11). Boia trece, cu o lejeritate îngrijorătoare, atât peste izvoarele istorice existente, cât şi peste rezultatul cercetărilor făcute de specialiştii în istoria antichităţii! Ştiind însă că Boia are o rezervă faţă de istoricii români (!), preferându-i pe cei maghiari, aş dori să invoc – măcar pentru folosul cititorilor – câteva nume de istorici maghiari care subliniază atât că românii sunt mai vechi decât ungurii în Dacia, cât şi descendenţa noastră ca popor din convieţuirea daco-romană: Kövári Laszlo, 1847; Losontzy István,1771; András Huszti; „Hungaria diplomatica” etc.